Vom dezvolta in scurt timp acest blog. Momentan este in teste.

Bine ne-am regasit sa depanam amintiri cu si despre biciclisti.
La inceput de vara, in iunie 2008, ne gandim sa punem la cale o iesire mai serioasa cu biclele si nu oricum, ci in jurul Pietrei Craiului.
Stiam ca o sa ne solicite la maxim si am alocat 3 zile pentru aceasta “piatra”  de incercare (atat la propriu, cat si la figurat). Am incercat mai intai sa ne informam in legatura cu starea vremii. Se anunta destul de instabila, insa ne-am luat inima in dinti si am pornit la drum.
Mai intai trebuia sa rezolvam cu transportul. Pentru asta, George a facut o incursiune in dimineata zilei de 20 iunie in Ploiesti sa-si achizitioneze suporti pentru 2 bicle. A avut un noroc imens pentru ca a gasit exact ce cauta si la un pret imbatabil.
Apoi am stabilit sa ma intalnesc cu el pe DN1, cat mai aproape de Otopeni. Din cauza aglomeratiei de la intrarea in Bucuresti, am ajuns inaintea lui, avand bagajul si toate necesare drumului pregatite cu o seara inainte.
Am montat bicla mea pe unul dintre suporti, plecand in jurul orei 13 catre Ploiesti. Aici s-a imbarcat si el si am tinut drumul atza spre Zarnesti, unde aveam sa parcam masina. Pe drumul de Paraul Rece ne-a prins si o ploaie torentiala de vara, cu ceva fulgere. La intrarea in Zarnesti deja se vedeau razele soarelui ce prevesteau o dupa-amiaza calma si insorita.

Chiar asa a si fost. Tot drumul de la Zarnesti la Plaiul Foii a fost o incantare. A fost extraordinar de linistit si de placut. M-am intors putin in timp si mi-am amintit ca in 2005, cand eram pe creasta Pietrei Craiului, vedeam de acolo drumul asta si imi imaginam cat de frumos ar putea fi sa pot merge pe el cu bicicleta, alaturi de prieteni, catre Plaiu Foii, pe o vreme superba. Si uite ca visul mi s-a implinit 3 ani mai tarziu.

Chiar daca am lasat masina in Zarnesti pe la ora 17, nu ni s-a parut deloc de temut drumul ce-l aveam in fata pana la cabana. Stiam ca vom avea in fata 13 km de drum drept, printr-un decor ce ne va incanta privirea si simturile si ca nu va mai ploua pana a doua zi.
Chiar asa a si fost. Am pedalat timp de 1 ora si jumatate pana la cabana, avand timp sa admiram frumoasele padini ale Craiului din zona chiliilor, stancile Dianei, padurile de la poalele muntelui si Barsa cea limpede ca cristalul.
Ne-am amuzat copios cand, la un moment dat, pe langa noi a trecut un tanar calugar de la chiliile din zona, pe un ATV in miniatura. A fost un contrast izbitor in ceea ce priveste straiele sale monahale si vehicolul ales pentru deplasare. Aceasta combinatie ciudata ne-a dat de gandit si anume ca s-a pierdut cumva din cumintenia si sfintenia locurilor si a oamenilor, prin acceptarea noii tehnologii si de catre oamenii pe care ii consideram pana mai ieri plini de evlavie si de respect pt natura si obiceiurile stravechi.

Dupa cateva opriri in care am facut ceva poze si ne-am refacut fortele, am ajuns in preajma cabanei Plaiul Foii. Am hotarat sa intrebam intai la o cabana noua, botezata “Dianthus” (garofita). Aici am aflat de la un tip ungur care cioplea cu un briceag o bucata de lemn, ca o camera dubla costa 120 de lei. Ni s-a parut mult, asa ca ne-am continuat drumul spre cabana, eu aducandu-mi aminte ca langa aceasta ar mai fi si ceva casute cu 2 paturi in care am putea dormi. N-a fost sa fie asa, casutele acelea nu le-am gasit, dar am tot intrebat pe la alte case particulare care e pretul si am aflat ca sunt toate camerele ocupate. Ne-am intors la Dianthus, insa tipul ungur ne-a intampinat din nou cu zambetul sau larg, raspunzandu-ne de data asta ca nu are locuri libere. De fapt a avut dreptate. Noi prima data l-am intrebat cat costa camera nu si daca mai are camere libere. Deh, asa sunt ardelenii. Nu iti dau toate detaliile ca regatenii, inainte sa fie intrebati de ele. Totusi, ne-a “pocnit” si un alt gand. Cumva, daca s-o fi suparat ca am plecat prima oara cand am intrebat cat costa si a vazut ca ne codim…In fine. Am plecat din nou spre vestita cabana.

Aici am avut noroc, gasind camere libere la preturi mai accesibile. I-am intrebat pe administratorii cabanei unde putem parca biclele inainte sa ne cazam. Ne-au indrumat in spatele cabanei, dar cu bagare de seama caci sunt cainii de paza lasati liberi. I-am rugat sa ne supravegheze in acest timp, lucru pe care l-au si facut si le multumim, pt ca erau destul de agresivi paznicii patrupezi si se cam repezeau la picioarele noastre.
Am mancat cate ceva, am iesit la o bere afara, pe terasa cabanei si am admirat imprejurimile. Umerii Pietrei Craiului si toata creasta se vedeau nemaipomenit. Un perete alb, imens, care parca veghea peste toti si toate.
Vacutele lasate libere pasteau pe pajistile din zona cabanei, nestingherite. Doar cativa motociclisti zurbagii, veniti sa tulbure linistea locului, mai turau motoarele, facand cateva trickuri usoare, mai nelinisteau oamenii si patrupedele.
Nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul si s-a lasat bezna peste tot locul. Am intrat rand pe rand in camere, pentru binemeritatul somn. Avea sa ne fie de folos, caci a doua zi urma sa fie cea mai grea.
Sambata dimineata ne-am trezit plini de elan si incredere. Am comandat cateva ceaiuri la receptie, lucru care s-a dovedit a fi o mare greseala pt ca am asteptat pe masura comenzii date. Ne-am orientat la fata locului si am constatat pe masura ce ceaiurile noastre refuzau sa isi faca aparitia, ca in functie comanda fiecaruia, i se aducea mai repede sau mai greu. Iar ceaiurile, fiind un fel de mancare foaaaarte elaborat…se lasau asteptate…
Reusim in cele din urma sa predam cheia si sa parasim cu un gust destul de amar, cabana Plaiul Foii.
Ne suim in sa cu totii, fiecare pe bicla lui si ii dam pedale spre drumul ce duce catre Curmatura Foii. O mica bucata de drum am mers cu spor, dupa care, cand incepe Plaiu Mare, deja ne-am dat jos si am inceput sa impingem serios la bitze. Ni se pareau grele, cele 13-14 kg ale ei devenisera ca 30-40. Drumul este foarte abrupt si trebuie mare atentie la franare, astfel incat sa nu lasati bicla sa o ia la vale, in spate.

Am reusit sa urcam o bucata mare de drum abrupt prin padure, dupa care a urmat o usoara domolire a acestuia, unde ne-am asezat pe niste busteni pt a ne reveni si a lua o mica gustare si a ne hidrata.

Continuand drumul am ramas socati sa vedem copaci cazuti, unii taiati, altii smulsi de-a dreptul din radacini, cazuti care incotro, un adevarat haos forestier.

Ne-am facut cu greu loc printre si peste acestia, reusind pe alocuri sa zgariem biclele si sa ne mai rupem si pantalonii (mai mult eu), dupa care a urmat o adevarata lupta cu natura. Muschii nostri incepura sa fie solicitati la maxim, ploaia mocaneasca isi facu si ea aparitia si urma portiunea cea mai dificila a traseului (pe urcare). Aici ne-am ajutat care cum am putut tragand si impingand biclele de la unul la altul prin desisul de ramuri uscate si intepatoare ai copacilor cazuti, grosi chiar si de 80 cm, pe o panta incredibil de abrupta. La un moment dat ne-am speriat destul de tare ca n-o sa reusim, dar am ramas fermi, pe pozitii. Ne-am mobilizat si ultimii 50-100 de metri i-am trecut cam intr-o jumatate de ora sau mai mult, pana cand am ajuns in sfarsit in Curmatura Foii, la aproape 1400 de metri.

De aici, privelisti splendide aveau sa se arate inaintea noastra. Pana la urma efortul nostru titanic a avut si o rasplata.
Se vedeau foarte bine muntii Iezer-Papusa, varful Tamasul Mare si Plaiul Turcilor (cam chelit de padure, se pare in urma fenomenelor naturale si a exploatarilor forestiere masive in zona), valea Tamasului – pana jos spre Saticul de Sus si nu in ultimul rand, Piatra Craiului, cum cotea lin spre stanga, cu semeata si ascutita sa partea sudica.
Cat am stat sa ne revenim in Curmatura Foii, parca se mai linistise ploaia, dar tunetele indepartate dinspre Fagaras anuntau ca nu va fi asa.
Am purces la drum, direct in jos, pe abrupta si salbatica vale a Tamasului, drumul pe care ar fi trebuit sa o luam care e cumva paralel cu valea, mai spre dreapta, nu se mai deslusea din cauza copacilor masivi cazuti.

Ne-am mobilizat apoi pt coborarea vietii noastre, direct prin paraul ce curge pe vale catre muchia Cascue a Iezerului. Am tinut strans ghidonul, mergand pe langa bicicleta, pe o panta de cam 40 de grade, franand mereu, simtind cum nisipul din albia paraului intra la sabotii de frana, producand fasaitul acela neplacut. Bineinteles ca bocancii nostri erau imbibati la refuz cu apa rece ca gheata, deasemenea nisipul si pietrele fiind nelipsite din acestia.
Am strans din dinti si am continuat prin ploaie torentiala si prin apa, printre pietre masive si colturoase, interminabilul drum catre valea plata, mult dorita, ce duce la Satic.
Eram constienti ca nu e cale de intors si ca orice ar fi, nu trebuie sa cedam. Deja nu mai conta ca suntem uzi, ca suntem in salbaticie, ca ne-am abatut mult de la drum si ca ne era pe undeva si teama. Dorinta de a ajunge la drum era imensa.
Pana la urma simteam cum drumul se mai domoleste, panta mai scade si pietrele se micsorau din ce in ce mai mult in valea paraului. Am reusit sa deslusim un adapost din tabla facut de muncitorii la exploatarea forestiera, undeva aproape de iesirea din padure. Mai era totusi o bucata de drum cam de 500-700 de metri pana la drum.
Ne-am adapostit cu totii in acea baraca timp de vreo ora, in asteptarea indreptarii vremii, insa nu am avut noroc.
Dupa ce ne-am incarcat putin cu energie, mancand cate ceva, facand apoi si 2-3 poze, facand haz de necaz, am plecat prin ploaia care ne facea in ciuda, in jos spre drumul principal, calare pe bicle.
A fost o experienta interesanta deoarece coborarea a presupus efort si atentie marite, cauciucul rotilor alunecand des pe pietrele calcaroase, ude.
Ne-am intalnit in drum cu muncitorii din zona, care ne-au salutat, fiind surprinsi de prezenta noastra in zona, pe o astfel de vreme.
Cand am ajuns la drumul principal am chiuit cu totii de bucurie si am inceput sa pedalam frenetic in incercarea de a ajunge cat mai aproape de coada Pietrei Craiului, la Podu Dambovitei, urmatorul nostru punct de interes pt refacerea fortelor.
In drumul nostru am intalnit oameni muncitori din Saticul de Sus si de Jos, la fel de surprinsi de prezenta noastra si de directia din care veneam. Sa nu mai vorbim ca erau unele persoane din zona Plaiului Foii care nu ne-au dat nici o sansa sa trecem cu bicicletele Curmatura Foii. Probabil stiau de cazaturile de copaci din zona si s-au abtinut sa faca comentarii, nedorind sa intre in polemici cu noi, niste ecologisti inraiti.
E trist sa afli si sa constientizezi ca oamenii din aceste zone din asta mai pot trai, ca se angajeaza la tot felul de antreprize sau cum s-or numi ele, in care treaba de tapinar le da de mancare lor si familiilor lor pt ca altceva nu au ce sa faca. Ma doare sufletul sa vad cum padurile tarii se taie in nestire si nimeni nu face nimic, ca noi cei care iubim natura suntem priviti ca niste ciudati cand ajungem in zona si ca ni se ascunde adevarul. Trist, foarte trist…ce mai ramane de facut daca nimeni nu se implica?
In fine…dupa toate astea, parca vrand sa ne mai descreteasca fruntile, un copilas de vreo 8 ani, cu parul balai si ochii verzi, mergand pe ulita spre casa lui, catre noi, se uita fix in ochii nostri, si cu toate ca aveam viteza, nu se clinti din loc si ne intreba calm si senin, intr-un grai specific zonei (nici sudist, nici ardelenesc, mai degraba muntenesc neaos): “cie facietzi, mai putietzi ?”. Bineinteles ca i-am raspuns zambind: “sigur ca putem”.

La un moment dat am trecut pe langa un baraj si un lac de acumulare pe Dambovita, drumul coborand acum paralel cu aceast râu.
Si parca tot sa nu se dezminta cei care fac ce fac in padurile noastre, pe langa noi au trecut in ambele directii camioane pline cu busteni imensi taiati din padurile din zona. Ne-am cam ferit de ele, fiind voluminoase, nedorind sa luam contact cu greutatea acestora.
Ne-am oprit pt cateva momente sa facem ceva poze si la Pestera Ursilor din minunatele Chei ale Dambovitei. Racoarea incepu sa ne intre in oase asa ca am incalecat pe sa.
Dupa toate astea, am ajuns, in sfarsit, intr-un tarziu si la Podu Dambovitei, mergand o buna bucata de drum pe asfalt, pe drumul national ce uneste Campulungul de Brasov. A trebuit ceva atentie pe portiunea asta fiindca se circula destul de tare pe ambele sensuri. La un moment dat ne-am speriat pt ca la o depasire in care intrase Teo, din fata era sa il acroseze un sofer cam grabit.

Ajungand in dreptul unei curti largi in care se aflau cativa gospodari, am intrebat cat ar costa o camera dubla. Ni s-a spus ca 80 de lei si ne-a convenit. Am inceput sa ne dezechipam, cerand voie sa spalam bicicletele pline de noroi si nisip cu furtului din dotarea gospodariei. Ni s-a permis, asa ca zis si facut. Intr-o ora eram pregatiti de masa si am pus chiar si de o ciorbita amestecata, sus la etaj, pe balconul casei.
Am iesit pe seara, cand deja se vedeau toate stelele pe un cer negru ca taciunele, la un restaurant din zona, pt o bere si ceva de mancare. Ne-am intors orbecaind la pensiune (lipsa stalpilor de iluminat din zona spunandu-si cuvantul, dar a meritat – stelele se vedeau magnific, parca vrand sa ne incurajeze pt ziua insorita de duminica ce avea sa vina). Eram cam ametiti de oboseala si de berea amestecata cu Sprite, care a fost dementiala (ii multumesc lui George pt sugestia nemaipomenita).
Dupa toate astea ne-am retras in camere pt binemeritatul somn. Urma ultima zi a turei si anume cea in care aveam sa ne intoarcem fiecare la casele noastre, luand in prealabil masinile din Zarnesti.
Ne-am trezit pe la 8 si ceva, ne-am facut 2 ceaiuri si am iesit in curte sa ne luam bicicletele de unde le pusesem seara. Bineinteles ca locul ales nu a fost unul prielnic, bicicleta mea avand de suferit de pe urma amplasarii pe timp de noapte fiindca le pusesem intre lemnele ce se doreau scheletul unor magazii ale gospodarilor la care ne cazasem. Am avut ghinionul ca o aschie de brad sa perforeze cauciucul fata, acest lucru determinandu-ne sa ne amanam plecarea cu o jumatate de ora. Am reparat spartura in camera destul de repede, dupa care am montat roata si am si plecat. A ramas ca Teo sa plateasca cazarea, lasandu-i si banii pentru noi. Ne-am luat ramas bun de la gazde si am tinut drumul catre cabana Brusturet.
A fost o duminica superba. Soarele ne-a tinut de noroc tot drumul si am rememorat drumul meu, de unul singur din toamna lui 2005, cand am ajuns in Podu Dambovitei pe o vreme de vara cu 30 de grade afara, cu toate ca era 13 septembrie.
Am mers extrem de lejer, oprindu-ne pt poze si mancare, de multe ori. La un moment dat am facut imprudenta sa dau la pedale mai rapid, fiind prins de mirajul Cheilor Dambovicioarei, stiind pe de rost drumul pana la cabana. A fost o inspiratie proasta fiindca aveam sa-l supar pe George care se ratacise la o mica rascruce dupa iesirea din Chei, la vreo 300 de metri de cabana. L-am rugat sa imi ierte manifestarea exuberanta, promitand ca nu voi mai avea astfel de porniri copilaresti.
Dupa asta, am inceput cu greu sa patrundem in zona ostila a Vaii Seci a Pietrelor. A fost din nou o piatra de incercare ce avea sa ne schimbe putin elanul pt mersul pe bicicleta in zone de munte. Ne-am mobilizat fiindca pietrele mari si saritorile imense ne-au dat de lucru la maxim. Am impins la bicle de ne-a venit rau pana mai sus, dupa bifurcatia greu vizibila cu drumul catre Sirnea, care urca spre dreapta.
Un turist cu Jeep-ul chiar a vrut sa se incumete pe drumul prin Valea Seaca, insa cand a ajuns in dreptul urcusului, s-a intors spre Brusturet. N-am inteles de ce, putea sa o ia lejer spre Sirnea…
Noi am tinut drumul drept, in sus, catre Poiana Grindului. Ne-am intalnit cu un grup de turisti in varsta (50-60 de ani) care ne-au indrumat pe drumul corect spre Grind, spre stanga de cum eram noi orientati cu fata catre nord. Se mai vedea in drept in fata un drum forestier care dadea in ceva ce fusese candva o padure, dar am fost sfatuiti sa nu o luam pe acolo fiindca sunt noroaie mari de la ploile de zilele trecute, plus ca ne vor da batai de cap copacii taiati acolo.
Din nou ne-am pomenit cu gustul acela amar provocat de taierile masive si le-am multumit oamenilor binevoitori. Am plecat la drum, mai pe bicle, mai pe langa, pana in Poiana Grindului. De aici drumul devine drept si se poate merge lejer in sa, pe potecile din zona, pana La Table. Inainte sa ajungem La Table, ne-am intalnit cu un grup de alti doi ciclisti. Am facut cunostinta cu ei, afland ca sunt din Cluj si ca s-au mutat in Bucuresti. Dupa multe discutii am aflat ca drumetiile montane sunt pe primul loc pentru ei si ca o tura ca asta in jurul Craiului, la ei poate dura doar o zi. Nu e imposibil, credem, daca or avea antrenament si prind o zi senina si uscat pe jos, e fezabil…
Ne-au spus ca au de gand sa mearga pana la Podu Dambovitei si ca vor face intoarcerea pe la Ciocanu-Sirnea-Pestera si apoi Zarnesti.
Ne-am urat toate cele bune si am plecat pe drumul ce duce la Casa Folea. Ne-am oprit putin inainte de coborarea spre Folea si am mai mancat cate ceva si am tras ceva poze. Am intrebat un satean, ce tocmai urcase cu caruta in poiana in care ne-am oprit, daca ajungem bine la Folea pe acest drum, in jos. Ne-a confirmat acest lucru si am inceput sa coboram pe o vale bolovanoasa, unde daca infranam, riscam sa luam o cazatura zdravana. Am lasat cat am putut de lejer biclele sa coboare la vale, controland fin ghidonul si franele pana jos. De la Casa Folea am tinut drumul pe Muchia lui Garnita, printre case, printre grupuri de nemti veniti sa admire frumusetile locului.
La un moment dat am si ras pt ca facusem o conventie ca cel care e in fata sa strige “STOP!” in caz ca intentioneaza sa opreasca, pt ca cel ce e in spate si coboara in viteza sa il poata evita sau sa opreasca la o distanta rezonabila, in timp util.
Acest lucru i-a facut la un moment dat pe cativa turisti nemti din fata lui George sa se opreasca speriati la auzul strigatului lui ) Am ras copios si le-am explicat in engleza sa nu se sperie, ca nu la ei am tipat si ne-am cerut iertare in limba germana (“entschuldigung, bitte!”). Au repetat si ei dupa noi, parca in mod ironic, vrand sa zica “scuze, ai? adica ne speriarati de crapa fierea in noi si acu’, scuze?! stati sa vedeti ce scuze va dam noi acuma!”
Am pedalat fericiti mai departe, la vale, continuand sa zambim si la un moment dat, inevitabilul se produse. O piatra rebela imi aparu in cale pe o coborare abrupta pe ulitele spre Magura si facui o rotatie completa de 180 de grade in aer cu tot cu bicla. Noroc ca am avut echipament de protectie, ca altfel, imi crapam si capul, imi rupeam si cotul.
Asta s-a dovedit probabil a fi “blestemul” nemtilor speriati mai devreme. M-am ridicat de acolo si am continuat drumul sinuos pana in Magura. Pe drum am intrebat pe unde o putem lua catre Zarnesti. Ni s-a spus sa o luam spre stanga (vest). Zis si facut, am luat calea spre stanga. Aici drumul extrem de liber ne-a dat parca aripi. Am inceput o coborare dementiala pe niste serpentine asemanatoare cu cele dintre Paraul Rece si Rasnov. A fost cel mai frumos drum posibil din calatoria noastra, ajungand in cea mai mare viteza la Fantana lui Botorog, unde aveam sa vedem din “fuga calului” o scena incredibila: un maldar imens de pietre de rau revarsat de la ploile din zilele anterioare peste masinile parcate la poalele unei pante destul de abrupte, la iesirea din Prapastii.
Aici, pompierii salvatori veniti cu masinile de interventie in numar mare, isi faceau datoria, incercand sa elibereze masinile din stransoarea naturii, acestea fiind inconjurate pe 3 parti tone de pietre cat oul de gaina.
Ne-am continuat drumul in mare viteza, fiind destul de afectati de ceea ce vazusem. Am trecut pe langa Gura Raului de parca nici nu exista, intrand in Zarnesti in full-speed. Am parcurs stradutele serpuitoare din oras, parca ghidati de instinct si am ajuns la masina si ni se paru de parca o parasisem cu doar cateva ore mai ‘nainte.
Am suit biclele pe suporti si am dat bice spre Ploiesti. Am convenit cu George sa imi duca el bicla si o parte din lucruri acasa pt ca eu urma sa imi intalnesc sotia care urma sa se urce in acceleratul spre Cluj. Aveam sa ii facem o surpriza deoarece convenisem ca mai intai sa plece ea apoi sa vin si eu, abia a doua zi, luni, in Cluj. Am asteptat-o in Ploiesti si ca surpriza sa fie totala, vanzatoarea de bilete mi-a dat loc in tren exact in acelasi compartiment cu sotia mea, locul de langa ea, fara sa stiu. A fost ceva de vis. S-au legat toate atza si am reusit sa facem si tura, sa merg si la Cluj. Ceva mai bine nici ca se putea.

1-7 mai 2009: 400 km in jurul m-tilor Fagaras.

Ideea turului a venit in luna martie, cand ma intorceam cu Teo din Retezat, dupa o tura de iarna . Treceam pe la Sercaia scurtand drumul Brasov- Ploiesti pe valea Marului si am dat de un drum in dreapta. Teo s-a uitat lung si a spus ca pe acolo se poate face turul Fagarasului pe partea nordica. L-am intrebat intr-o doara cat ar putea dura un asemenea tur, tinand cont de lipsa noastra de pregatire la inceputul sezonului.
“Pai cred ca 12 zile”, a zis el, “dar sa fie vreme buna”.
“Nu vom avea niciodata 12 zile pt asta”, i-am raspuns eu si am incheiat discutia.
Dupa o luna am observat o perioada de 8 zile libere care se preconiza cand faceam programul la munca, nu am ezitat si l-am intrebat pe Teo ce crede de o iesire de 8 zile in Fagaras. “Putin”, zice el, “insa putem incerca daca e vreme buna”. Pai sa incercam, am concluzionat amandoi atunci. Era inceputul lui aprilie, si era necesar sa incepem un minim antrenament in vedera atingeri unei forme fizice cat de cat ok in scurt timp. Chestia asta m-a impulsionat si am iesit la alergat, iar el a inceput o serie de iesiri aproape zilnic in zona Ploiestiului, astfel incat la momentul turului am fost pregatiti cat de bine s-a putut. Erau o serie de necunoscute, si am inceput sa stabilim posibile etape si posibilitati de cazare. Solutia de a merge cu cortul a fost exclusa din cauza cresterii cantitatii de bagaj, asa ca ne-am hotarat sa dormim unde gasim pe drum, la sateni acasa sau la pensiuni. Am stabilit si un posibil traseu, estimat la 280-300 km, cu plecare din Zarnesti si intoarcere tot acolo. De mers era clar ca mergeam doar noi doi, deoarece era prea din scurt si era greu sa gasim si alti doritori pentru o perioada destul de lunga, 8 zile.In ceea ce ma priveste situatia era destul de simpla, nu vroiam sub nicio forma sa ratez aceasta iesire insa ma cam temeam ca nu voi fi capabil de un nivel suficient de efort necesar pentru o reusi tot turul. Nu stiam cat pot sa merg zilnic, si nu stiam cate zile maxim pot merge consecutiv intr-un ritm acceptabil. Asa ca asteptam cu nerabdare si numaram zilele pana la plecare, pregatirea si antrenamentul le faceam constiincios si ma simteam destul de pregatit psihic sa incep odata. Mi-am luat suplimente, medicamente si ceva echipament nou fara de care nu as fi reusit sa ma simt bine in unele momente pe traseu. De ceva vreme vroiam sa experimentez o bautura energizanta, asa ca prafurile de carbohidrati si sarurile minerale le-am cumparat special pentru asta. Am mai luat cateva batoane proteice bune si obisnuitul meu animalpak. In rest, mancare la limita si bluze, tricouri de ciclism, o geaca noua Vaude cu impermeabilitate 20000, prosop si papuci (roz!) mi-au completat necesarul de echipament, alaturi de aragaz, pantaloni de schimb si 2 frontale. In total cam 8 kg, la care se mai adauga mancarea pt  traseu si alte nimicuri. in total cam 9,5 kg cu tot cu rucsac. Experienta m-a ajutat sa car minimum necesar fara sa-mi lipseasca ceva, si asta datorez atat lui Teo, care m-a consiliat in alegerea unor lucruri cat mai ales lui Mugurel, care a mers cu mine sa mi le cumpar. Fara Mugurel mi-ar fi fost foarte greu sa ma decid ce sa-mi iau dintre cele necesare, asa ca ii multumesc ca mi-a acordat acest sprijin extrem de important. Mai erau 17 zile pana la plecare si Teo imi da vestea ca mai vine cu noi Cristi Flueraru un cunoscut de pe forumurile de fotografie si activitati montane. A fost cu adevarat o surpriza, deoarece nu ma asteptam sa gasim o a 3-a persoana disponibila pt asa ceva. Se pare ca mesajele de pe messenger sunt extrem de utile !

Iata-ne asadar in data de 1 mai, vineri, la ora 8 la benzinaria din Berceni unde imi dau intalnire cu Cristi. Iau cafea si un corn, montam bicla pe masina si o luam spre Ploiesti, de unde il ridicam pe Teo. Acesta intarzie cateva minute, insa monteaza rapid suportul de bicicleta cel nou al lui Cristi pe barele mele si o luam spre valea Prahovei unde prindem un maxim de trafic la Comarnic si apoi o repriza de ploaie.

Destul de tarziu ajungem la Zarnesti, ne echipam de plecare si reusesc sa mai cumpar cateva ciorbe si paste instant, apoi mananc o banana si niste iaurt cu cereale, fiind singura masa mai consistenta inainte de traseu.

A inceput turul !!

Abia ce incepem sa pedalam ca ne trage o ploaie torentiala pe Valea Marului,  desfac repede pelerina rucsacului si realizez ce as fi patit daca nu aveam asa ceva. Ma incalzesc si eu instant pt ca urmeaza o urcare in primii 2 km asa ca frigul e departe. Un inceput nu foarte prietenos, recunosc, insa facem fata cu bine acestei ploi si ne trezim destul de repede in capatul pantei, de unde incepam sa coboram cu maxima atentie. Am plecat destul de tarziu, la ora 16:00, asa ca nu e prea mult timp sa stam la poze. Speram sa facem macar 30 de km in prima zi si sa gasim o cazare buna, insa momentan gandurile mele merg spre alta directie. Ma concentrez sa pedalez constant si sa nu exagerez pe coborare cu viteza, deoarece nu am pedalat de cateva luni de zile si nu am controlul bicicletei inca, iar entuziamul e mare.

In 45 de minute ploaia se opreste si ma apropi de Teo in una din comunele de pe drum, el adapostindu-se de ploaie intr-o statie de autobuz la un moment dat. O iau inainte pt ca ei s-au oprit putin si nu vreau sa pierd timpul si sa ma racesc. In scurt timp apare prima problema in cazul meu, la o deplasare banala pe sosea, usor in coborare, nu reusesc sa evit o balta si intru cu viteza cu roata din fatza intr-o imensa groapa acoperita cu apa. Cred ca a fost cea mai mare greseala a mea in aces tur si a fost cauzata in primul rand de lipsa de atentie. M-au durut bratele de la amortizare si recunosc ca am avut noroc sa nu patesc ceva la bicicleta sau ca nu am cazut in mod stupid. Cativa km mai departe de mine si Cristi avea aceeasi problema, nici el nu a reusit sa evite o groapa destul de mare si a scapat ca prin minune de o cazatura serioasa pe sosea. Am devenit mai atenti insa si asta a contat. Prima zi e dificila exact prin acest gen de probleme, asa ca ma bucur ca nu s-a intamplat nimic mai grav. Cu toate ca ploaia ne-a mai amenintat pe traseul am reusit sa punem ceva km rapid ajutati de o coborare lunga si am facut stanga din Sercaia spre Sercaita. Practic am iesit din drumul principal si am intrat pe portiunea nordica a drumului. Ordinea de pedalare s-a format in aceasta zi si s-a pastrat in mare parte pe toata durata turului : Teo a mers in general primul, apoi eu si ultimul Cristi. In unele locuri ne intalneam ori eu cu Teo ori eu cu Cristi, ori ne opream cu totii si o luam in grup din loc. Aveam statiile de emisie-receptie la mine insa inca nu cumparasem baterii, asa ca ne opream mai des sa nu ne departam prea mult.

Despre cum am gasit cazare la Bucium si cum ne-am petrecut prima seara

Teo a intrat primul in Bucium si a fost acostat de un baiat cu o bicicleta mirat de aspectul lui de ciclist. Initial Teo nu l-a bagat in seama insa a hotarat sa ne astepte intr-o statie autobuz, deoarece noi eram puternic intarziati si ploua. Baiatul – Andrei se numeste- l-a acostat din nou in statie, si Teo l-a intrebat daca stie de o cazare in Bucium. Baiatul s-a dovedit a fi entrem de util, disparand pt scurt timp si revenind cu o stire foarte buna: vom merge la Casa Doina, unde se ofera cazare in zona. Teo ne-a informat la telefon despre asta si recunosc ca ne-am bucurat, la ora 19 si plouati ca dreaq nu cred ca eram prea bineveniti oriunde. Asa ca l-am urmat pe Andrei care ne-a prezentat frumos doamnei Doina, care nu a ezitat nicio clipa sa ne primeasca. A doua zi am intrebat-o si mi-a zis ca i-a fost mila de noi cand ne-a vazut asa, deci se pare ca si ploaia ne-a ajutat un pic sa gasim gazduire la aceasta familie. Oamenii din aceste zone sunt foarte primitori si asta aveam sa descoperim in cele cateva ore petrecute acolo. Ne-am obisnuit repede cu noua locatie, camerele cele mai bune le aveam la dispozitie – mai ales Flueraru a beneficiat de ceva deosebit- asa ca in 30 de minute eram deja schimbati si am facut cunostinta cu membrii familiei, doamna Doina, Diana si George -copiii dansei. Naturaletea si ospitalitatea lor ne-a indus o stare de bine si ma bucur enorm ca am trecut pe aici in prima seara din turul nostru. Nu sunt extrem de sociabil – unii pot spune ca nu sunt sociabil deloc- insa acolo m-am simtit imediat in largul meu, si alaturi de Teo – elementul cel mai sociabil din grup – am stat de vorba pana mai tarziu cu Doina si Diana. E greu de zis ce mi-a placut mai mult la aceasta femeie: poate dragostea cu care isi mangaia copii, poate distinctia din vocea ei, poate modul de a trata oaspetii, sau pur si simplu mi-a placut bunatatea din jurul acestor oameni. Daca e ceva din ceea ce ar trebui sa avem cu totii, atunci acel ceva se gaseste in acesta casa din Bucium.  Va sfatuiesc sa mergeti acolo si sa cunoasteti o familie deosebita, veti gasi linistea de care aveti nevoie si bucatele cela mai alese pe masa.Am incheiat asadar prima zi din tur si am constatat ca  sotia mea Irina stia unde sunt, datorita unui amic al tovarasului Flueraru care a facut o aplicatie care sa ne localizeze in timp real pozele. Si Radu deja era entuziasmat acasa de aceasta aplicatie, asa ca mesajele de incurajare deja incepeau sa vina. Insa necunoascutul incepea abia a doua zi pentru noi. Asteptam sa vad cum ma voi simti si cum imi va sta fundul pe sha, asta fiind principala mea teama. Nu ma pot obisnui cu durerea asta, e ca si cum cineva te iti trage permament suturi in fund. Nu tare, dar dupa cateva suturi…

Dupa un mic dejun copios si cateva poze facute de Teo Dianei ne-am echipat si ne-am luat talpasita de la doamna Doina. Sper sa trec si cu Irina pe acolo, am ceva ture cu bicicleta prin zona si sunt sigur ca o sa-i placa.

Ziua a doua, in care ne dam pe dealuri si ne bucuram de MTB

O luam usor in formatia Teo primul, apoi eu si in spate Cristi. A, am uitat sa spun ca o raceala nasoala i-a stricat acestuia primele 4 zile din tur. Nu inteleg cum a resusit sa pedaleze in aceste conditii alaturi de noi, fara sa ramana mult in urma. Nici vremea nu l-a ajutat deloc, si nici sansa sa se odihneasca n-a avut-o.  A mers cat a putut de bine si a fost un element de mare echilibru in echipa, ma bucur mult ca a reusit sa mearga cu noi. Am luat-o pe la Lisa spre Sambata de Sus si am dat de prima problema din tur: o panta ceva mai lunga. Teo a luat-o inainte si ne-a luat cam 2 km, asa ca ne-a fost un pic greu pe un soare teribil sa ajungem acolo. Aici s-a vazut lipsa de antrenament. La Sambata e un loc pentru ajuns cu masina si am vazut multe cazari dragute si multe restaurante, insa pentru un iubitor de natura e un loc in care nu-i recomad sa ajunga. Practic Manastirea e un detaliu intre contructiile tipic romanesti, facute cu ce a putut fiecare sa fure. Aspectul e lamentabil, nu intrevad nicio posibilitate de a salva zona. Prima parte de forestier incepe aici insa, asa ca nu puteam rata aceast aparte de traseu. Peisajul este minunat insa !

Insa in scurt timp am iesit de acolo – nu inainte de a vedea un calugar vorbind la bluetooth, ca initial am crezut ca o luase razna-  si am luat-o pe forestier spre Victoria si apoi spre Arpasu si Albota. Am avut unele probleme cu drumul, insa am dibuit bine traseul si nu am ratat nimic. Doar ca a venit ploaia si ne-a stricat destul planurile. In primul rand Teo si Cristi au ramas in spate, sa se adaposteasca o vreme. Eu multumita echipamentului mi-am permis sa o iau inainte insa intr-un ritm lent, astfel incat Teo m-a prins repede pe prima urcare mai lunga un pic. Am continuat drumul cu Teo si deja incepea cu adevarat sa arate a MTB traseul. Placere maxima o vreme, apoi ploaie din nou si tot asa. Ne-am regrupat de 2 ori pe traseu,  insa drumul nu pune realmente nicio problema si poate fi facut in liniste daca ignori cateva zone de noroi si alte cateva de ATV-uri. Au fost doua faze care ne-au distrat pe traseu: prima cu o femeie la volan, care in apropiere de Victoria a plecat de pe sosea asfaltata pe macadam fara sa reduca viteza, astfel incat Matizul ei era ca o barca pe valuri la moment dat. Practic pe un drum pe care un sofer normal mergea cu 30-35 km/h ea avea cam 60 ! Si a doua, intr-o zona de atv-isti, dupa o scurta discutie cu ei l-am auzit pe unul spunandu-i altuia in spatele nostru: “bai, astia sunt mai sportivi decat noi !”. Da, mare sport ATV-ul asta !

Am ajuns la o cotitura aproape de ora 20 si am hotarat cu Teo ca e mai intelept sa o luam spre un sat decat sa continuam prin padure. O decizie corecta, vremea a continuat sa fie nasoala si Cristi a reusit sa ia prima tranta pe o coborare, atenuata bine de noroiul de acolo si din fericire fara urmari. Asa am ajuns la pensiunea Albota, un loc mai luxos si care arata foarte bine, insa preturile nu sunt pentru noi, asa ca am cautat cazare mai spre vale, in Arpasu de Sus, dupa ce a venit si Cristi. A urmat o alta neintelegere apoi: ei 2 au luat-o inainte insa au oprit dupa 200m, la o posibila cazare, pe care eu nu am vazut-o. Asa ca am continuat la vale, si cum venea seara nu mai vedeam prea bine in fata. Ii dadeam mai tare si ma gandeam de ce dreaq au luat-o asa repede. Eram din ce in ce mai nervos si dadeam din ce in ce mai tare la pedale, mirandu-ma ca nu reusesc sa-i prind pe aceasta bucata de coborare. Am parcurs repede cei 5 km si am intrat in sat, unde am intrebat de o cazare. Am fost sfatuit sa merg la barul din localitate si sa intreb acolo, pentru ca propietara oferea si cazare. Asta e o solutie in general valabila, asa ca daca ajungeti undeva si nu stiti unde o sa stati, mergeti la un bar si intrebati acolo. Si mai ales e bine sa intrebati o femeie, asa veti afla mult mai repede ce va intereseaza. Daca intrebati un barbat, mai intai trebuie sa aveti chef sa raspundeti la cele 5-7 intrebari pe care vi le poate pune si abia apoi va spune ceva ce poate fi util. Eu unul, nu am aceasta rabdare.Asa ca eu de fapt eram in fata lor, dar credeam ca sunt in spate, si pedalam in viteza. Ei erau in spate si stiau ca am luat-o in fata pt ca nu ma mai vazusera si se mirau de ce merg asa tare…insa au inceput sa caute o cazare si ei. Astfel incat si ei si eu am gasit simultan cate o cazare, moment in care am luat legatura le telefon. M-am mirat recunosc cand am auzit ca ei sunt mai in spate, si Teo s-a mirat ca am trecut pe langa ei fara sa-i vad…am trecut repede peste asta si am vorbit de cazare, au castigat ei si m-am intors pe unde trecusem deja. Au gasit o cazare La Tatiana, undeva la intrare in Arpasu de Sus la o familie, loc in care am incheiat ziua excelent. Am gasit chiar un posibil urmas peste ani pentru tururile noastre.

A treia zi, in care trebuie sa trecem de valea Oltului

Plecam nu foarte devreme de la Tatiana si o luam spre Cirtzishoara, apoi prindem soseaua si coboram spre DN lejer, luam baterii la statiile de emisie si intram in Avrig unde luam pauza de masa deja molesiti de soarele arzator. Azi avem soare, dupa 2 zile in care ne-a plouat destul de mult. Pe drum il sun pe Mugurel, care tocmai urcase Negoiu cu trupa lui si asta m-a impulsionat sa pedalez mai bine, cu toata durerea de fund care se instalase din ziua trecuta. In plus, o mica problema la genunchiul drept, probabil la tendon, dar fara urmari, chiar zilele urmatoare nu am mai suferit din cauza ei. Deci o vreme excelenta si un moral foarte bun. Dupa pauza din Avrig o luam pe langa Olt, apoi intram pe DN si tragem cat putem fiecare spre Caineni. Pot spune ca am asteptat cu o oarecare teama aceasta portiune de traseu pentru ca nu am experienta cu mersul pe sosea, asadar primii km au fost facuti cu mare atentie. Apoi am vazut ca nu e nicio problema si mi-am dat drumul mai tare. Pot sa spun ca nu am incurcat traficul si nu am fost la randul meu deranjat de nimeni, am luat 3 claxoane, si am trecut cu lejeritate de acest hop. Ne-am regrupat inainte de Caineni la un bar pe DN unde am luat ceva de mancare si am sorbit o cafea sau un ceai. Apoi inca 9 km si am iesit de pe valea Oltului. Ne oprim si vedem ca am facut deja 64 km. Cristi zice de o cazare, insa nu se preconizeaza nimic intereseant in fata noastra, ba mai mult in Caineni si Greblesti nici nu cred ca se pune problema de asa ceva. O luam nu foarte bucurosi in sus pe dealuri si brusc imi dau seama ca aici nu mai e acelasi peisaj ca in partea nordica, aici nu exista drum drept, ci urci sau cobori. Deci de aici incolo cam se merge pe dealuri. Si oamenii sunt altii, ne e putin teama sa nu atragem atentia si nu ne oprim in regrupari decat in zone retrase. La iesire din Greblesti ma salut cu un copil pe strada – care ma aparase de un caine- care era si el pe bicicleta, si dupa 1-200m il vad din nou langa mine. Intreb de o posibila cazare in zona, deoarece era spre orele 19 si deja aveam nevoie insa se pare ca nu avem mare noroc azi. Asta mic ne indica drumul spre o manastire in zona, insa acolo am ajuns cu Teo si nu am primit incuviintare sa ramanem, probabil deoarece era manastire de maicute. Asa ca fara mare entuziasm incepem sa ne uitam spre dealuri unde vedem ici-colo mici posibile adaposturi, mai mult hambare sau fanetze. Insa Teo remarca faptul ca trebuie sa traversam o apa pentru a ajunge la ele, si nu prea avem pe unde. Nici echipament de campare nu avem, asa ca nu ne surade deloc o petrecere a noptii altfel decat in casa de om. Cristi e obosit si sta mai in spate, ne asteapta la o intersectie si se intalneste cu un cioban calare, de la care obtinem niste poze si un posibil loc de cazare in Greblesti. Neinteresant insa, nu ne vom intoarce acolo, si nici nu mai inaintam aiurea pe vale, asa cum facusem cu Teo pana atunci. Stabilim sa o luam pe vale in sus spre urmatoarea localitate, Boisoara. Teo o ia inainte, apoi eu vin mai incet cu Cristi, oboseala isi spune cuvantul si perspectiva cazarii nu ne da liniste in acest moment. Nu prea aveam ce face insa, asa ca linistiti cred ca am luat decizia corecta. Mai sunt de mers 8 km pana la Boisoara si problema intunericului e reala. E practic foarte dificil sa cauti noapte cazare in sate, deoarece oamenii evita sa stea de vorba cu necunoscuti, e altceva sa stai la pensiuni cau cabane, pt ca acolo e oarecum normal sa ajungi noaptea. Insa e greu sa bati la ora 22 la cineva la poarta si sa intrebi daca poti dormi acolo. Asa ca perspectiva aceasta nu era linistitoare deloc, practic mai aveam cam o ora sa gasim cazare la cineva. Iar in zona asta nu exista pensiuni…e saracie mare. Faptul ca Teo a luat-o inainte imi dadea o oarecare liniste, el merge mai repede si se descurca foarte bine. Noi ne-am oprit sa mancam, ni se facuse iarasi foame. Asa ca o pauza a fost binevenita, dupa cateva batoane si ceva lichide viata e mult mai frumoasa. Ba chiar ne-am permis sa facem ceva poze si sa apreciem frumusetea zonei, cu toata saracia de acolo. Vestile bune nu se opresc aici: in 40 de minute Teo ne anunta ca a gasit cazare in sat ! La tanti Milica, o femeie la 60 de ani cu 2 copii in Spania care-si traieste singuratatea acolo unde s-a nascut, in Boisoara.

Conditiile de trai de aici nu sunt nemaipomenite, insa pentru noi e mana cereasca: avem 2 camere cu paturi foarte bune, caldura si bicicletele la adapost. Faptul ca exista curent electric e singura diferenta intre cum traiau oamenii aici acum cateva secole si cum o fac acum, in anul 2009. Si cum o vor face probabil si in urmatorii 80 de ani. Oamenii care vor schimba Romania nu s-au nascut inca, iar asta nu realizezi decat cand ajungi in zone uitate de lume, cum e si Boisoara. Satele sunt parasite, nu am vazut tineri pe strada si ma tem ca starea asta de lucruri ne va costa mult in viitorul apropiat. Practic social suntem cu un picior in groapa…Am vazut afise electorale in aceste sate ! Asta mi s-a parut cu adevarat jignitor pentru acesti oameni.

Cristi a picat intr-un somn adanc pana a doua zi, a ratat atat masa de seara cat si socializarea, ca de obicei eu cu Teo am ramas pana mai tarziu si am mancat din traista. Ciorbele si pastele si-au facut pe deplin datoria, asa ca ne-am bucurat apoi pe deplin de aceasta seara absolut specifica din turul nostru. Pana acum am facut 180 km si am gasit cazari foarte diverse, ceea ce a fost cu adevarat interesant legat de traseu abia incepuse, asta aveam sa realizam zilele urmatoare. Sedinta tehnica de seara pe care o faceam cu Teo a fost scurta, practic urmatoarea etapa am fi vrut sa o luam spre Salatrucu si sa mergem spre lacul Vidraru. Mi-am sunat sotia, am linistit-o in legatura cu starea mea fizica si ne-am bucurat de caldura sobei si apa rece din fantana. O zi memorabila !

Ziua a patra, in care vremea si-a dat-o in petec rau de tot

Cristi e bine dispus si mort de foame dupa ce s-a trezit, asta e semn bun, inseamna ca raceala ii trece. Mie nu mi-e foame si ma gandesc ca urmeaza o zi grea, probabil cea mai dificila de pana acum. Urma sa trecem de Salatrucu si sa urcam spre Vidraru, asta presupune destul efort si cam 50-55 km cu peste 1000 diferenta de nivel. Ziua debuteaza cu o urcare foarte misto si o vreme de vis, imi pun ochelarii de soare si tragem niste poze de mor dusmanii. Pedalam linistiti si realizam ca urmeaza o portiune extrem de interesanta, MTB in toata regula. Dupa 15 km o iau inainte, ma simt bine si Teo sta mai mult la poze ca alta data. Coborarile sunt perfecte, urcarile ne solicita serios mai ales prin lungimea lor. Trecem repejor prin Surdoiu, Perisani, Titesti si alte localitati. In localitatea Poiana avem o  urcare de 8 km, sunt deja obosit si mersul singur in fata ma plictiseste. O las mai incet insa Crisi si Teo ma anunta ca la ei picura, si erau nu mai mult de 4-5 km in spate. In scurt timp si eu intru in ploaie, ma echipez si incep sa imping la bicicleta spre dealul dintre Poiana si Salatrucu, unde fac o pauza de rehidratare si alimentare.  Trage extrem de tare, aud zgomote ciudate langa mine si vad ca e grindina in toata regula. Urmeaza cam 5-6 km pana in Salatrucu si deja e ora 15…realizez ca nu e posibil sa ajungem la Vidraru azi, mai ales ca ploua puternic. Brusc ma relaxez, deoarece eram aproape de finalul zilei. In varful dealului iau legatura la statie cu Teo si imi confirma ca azi nu trecem de Salatrucu, asa ca primesc sarcina sa caut cazare pe acolo. Cum vremea se ameliorase un pic mi-a revenit buna dispozitie si am chef s-o sun pe Irina, insa nu am semnal, asa ca ma limitez in a vorbi la statie cu baietii. Grindina i-a luat in plin si se adapostisera intr-un ARO impreuna cu proprietarii masinii, asa ca mai dura un pic pana ajungeau sus. Am hotarat sa incep coborarea, destul de tehnica si dificila datorita noroiului si pietrelor de pe drum. Partea amuzanta a reprezentat-o trecerea printr-un grup de cai, care nu au vrut sa se dea la o parte si a trebuit sa-i depasesc dupa ce am chiuit de cateva ori. Apoi am lasat-o incet si am auzit tropaieli in urma mea. Nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca 4-5 cai o luasera la fuga dupa mine – se jucau evident- asa ca mai mult razand decat speriat am coborat mai repede, nu am vrut sa-i provoc in niciun fel. Am intat in Salatrucu si harta indica sa o iau in stanga, insa timpul mi-a permis sa dau o raita prin sat si sa intreb de o cazare. O doamna mi-a indicat destul de repede unde sa intreb si se pare ca am nimerit excelent, la ora 17 eram la o pensiune splendida, si asta chiar in zona in care trebuia sa mergem a doua zi. Foamea se instalase insa si mi-a luat ceva sa fac orezul cu carne de vita extrem de apreciat de Teo – mai putin de Cristi, care abia a mancat din el- si ceva conserve de peste. Am facut asadar pe bucatarul, asta in timp ce proprietarii nu s-au lasat pana nu ne-au lasat pensiunea stralucind de curatenie pentru o seara. Am fost extrem de impresionat si nu pot decat sa laud aici aceasta pensiune, sigur in zona asta mai mergem deoarece sunt drumuri excelente pentru MTB. Ne-am simtit excelent toata seara, am reusit sa ne curatam si biclele si hainele, asa ca starea de bine s-a prelungit in noapte, din nou eu si Teo abia ne-am bagat in pat pe la ora 2, cred ca omul asta imi poate povesti 50 de ore in continuu cate ceva. Cristi nu e un tip asa de jovial, el isi petrece mare parte din timp la pda-ul-lui-minunat-care-tremite-poze-direct-pe-net, iar in scurtul timp pe care-l mai are la dispozitie prefera sa se uite la tv. Fata de noi – eu si Teo suntem nascuti in aceeasi zi ! –   el este cu adevarat un baiat linistit. Practic nu mi-a dat ocazia sa ne ciondanim, cu toate ca am incercat din rasputeri sa-l “enervez” cumva. Cu Teo imi iese chestia asta…ne cunoastem mai bine, na.

O zi in care am pedalat doar 35 km insa extrem de placuti, cu toate ca vremea ne-a fost un adversar serios in a doua parte a traseului. Echipamentul a facut fata foarte bine si nu am de ce sa ma plang momentan de nimic, ma simt excelent si nu stiu cand au trecut deja 4 zile. Partea sudica a Fagarasului este cu totul deosebita, insa e nevoie de ceva conditie fizica si ceva timp pentru a nu fi presat prea tare de cautarea cazarilor seara, daca mergi fara sa ai ceva aranjat. Insa ritmul a fost bun pana cum, nu ne-am propus sa parcurgem in viteza maxima traseul, ci dorim sa avem o experienta pentru altadata. Daca vom continua astfel de tururi e clar ca ne vom imbunatati viteza de deplasare, fara sa ajungem la limita cu timpul sau cu oboseala. Insa asta descoperim abia acum, practic inainte de aceasta iesire nu stiam mare lucru despre cum ne comportam la mai multe zile de traseu. Aceasta experienta va conta mult zic eu de acum inainte pentru mine, m-a ajutat mult sa-mi cunosc potentialul si sa-mi imbunatatesc conditia fizica, si recunosc ca am avut noroc sa pornim asa ceva chiar si la 35 de ani. Fara Radu, Teo sau Mugurel mi-ar fi fost greu sa termin o treaba de genul asta, si mult din tura asta le datorez lor, fara nicio indoiala. Intre timp s-au adunat destule poze pe Flickr si nevasta-mea se distreaza pe cinste de comentariile lui Cristi. Eu nu am vazut nimic din toate astea si sunt deja curios, mai ales ca-mi spune ca avem deja mesaje si sute de vizionari pe zi ! Asta e tare, cred ca ajungem vedete la Zarnesti ! Fata de seara trecuta moralul e excelent acum, asa ca ne permitem sa facem multe misto-uri pe diferite teme si sa ne indopam cu dulciuri si o bere fara alcool chiar. Vad ca nici baietii astia nu beau si nici nu fumeaza, e evident ca multi se mira de acest comportament pe unde trecem insa asta e, nu prea mai e timp de viciile astea. Acum cativa ani nu-mi puteam imagina o seara fara alcool, acum nu am nici cea mai mica “curiozitate” in acest sens, e clar ca viata imi ofera altceva si ma bucur ca am un grup alcool-free. Calculam ca facem inca 3 zile, deci turul va dura probabil 7 zile si nu 8 , asa cum calculaseram initial. Chiar si cei 280 de km prognozati de mine nu stau in picioare, e clar ca mergem spre 350.

Ziua a 5-a, ajungem la lacul Vidraru dupa o scurta ratacire pe valea Topologului

Plecam destul de tarziu de la Salatrucu fiindca ne ameninta o ploaie serioasa, care ne iarta insa. Asa ca drumul devine o placere, mergem in susul apei Topologului intr-o zona splendida si facem dreapta pe valea Cumpana. Tragem tare o perioada pentru ca ne simtim bine si profitam de vremea buna, insa nu reusim insa sa gasim un drum in dreapta spre creasta asa ca avem o scurta ratacire pe traseu. Eu cu Teo am luat-o la brat inainte si am reusit o urcare pana pe la 1000m loc unde l-am asteptat pe Cristi, si bine am facut. Acesta mai vazuse un drum in dreapta mai jos – si Teo il vazuse, eu nu- si nu era deloc sigur ca o luam bine. Dupa o scurta urcare, de pe un deal apropiat un muncitor forestier ne striga ceva, apoi Cristi incepe o conversatie despre faptul ca nu o luam bine pe aici spre lac…sunt agitat, ma enerveaza atat muncitorii forestieri cat si faptul ca am gresit, insa nu comentez si ne intoarcem linistiti in vale, profitand astfel de o coborare marfa. Ajungem in scurt timp le drumul corect si realizam ca arata mult mai bine, asa ca suntem foarte linistiti acum, practic avem siguranta ca ajungem la lac. Dupa nici 15 minute de urcat ne intalnim cu alti forestieri care i-au spus lui  Cristi ca in zona sunt ursi si e bine sa avem grija. Nu e o noutate asta, oricum suntem precauti, insa pornim totusi un aparat de radio. Postul prins este EuropaFM… si realizez imediat ce muzica groaznica imi tulbura urechea acum. Din pacate CityFM nu bate aici, asa ca ma multumesc cu asta o vreme, foamea imi face deja cu ochiul si abia astept sa ajung in deal sa mancam ceva. Zis si facut, ajungem la 1180m si luam pauza de poze, mancam si ne punem impermeabilele deoarece ploaia e aproape si aici. Coborarea e faina, mai intai ajungem in valea lui Stan apoi trecem de o poiana “fotogenica”, coboram sau urcam cu deosebita placere si ajungem repejor la capatul lacului de unde o scurta urcare si un tunel ne scot la baza lacului Vidraru. Ploaia se instaleaza atotputernic si ne gandim ca fiind ora 16 ar trebui sa ne cazam in zona astfel incat sa plecam maine cat mai repede. Dupa o scurta plimbare prin zona aflam ca singurul loc ok e la cabana Valea cu pesti, la 9 km, asa ca printre vociferarile lui Teo ne urnim spre cabana. Fiind pe sosea drumul nu pune probleme, insa aceasta distanta va conta maine cand va fi o zi lunga probabil. Avem 255km pana aici si un mic calcul ne scoate spre 400, asa ca acum avem o estimare mult mai corecta asupra traseului , in final chiar am reusit sa punem 405 km pe ciclocomputere asa ca a fost corect. Devine clar ca pentru a reusi sa facem 150 in doua zile maine va trebui sa ne fortam un pic. Teo prinde poza turului cu Caltunul si Negoiul deasupra lacului la asfintit si buna dispozitie revine puternic, momentan de bucuram de viata, e liniste si personalul amabil la cabana, mancare foarte ok, avem apa calda si incepe Liga Campionilor. Din pacate Mancester ingroapa repede Arsenalul asa ca plictisiti bem ceai si ne uitam la repriza a doua fara sperante. Ma cert un pic cu Teo vizavi de cativa fotbalisti de la ManU si inchei ziua a 5-a cu un somn pe cinste.

Ziua cea mai lunga

Trezirea e la 8, mic dejun la cabana si pe la 10 reusim sa o luam din loc. A plouat si e un pic rece, aerul e insa super si cei 9 km nu stiu cand trec. Doar un pui de caprioara ma distrage de la drum insa nu am timp sa scot aparatul. Drumul azi nu pare sa ne puna probleme de orientare, cu toate ca sunt mai multe variante o alegem pe cea castigatoare. Urcam prin poiana Toacei pe la N de muntele Ghitzu si iesim la Bradetu dupa cateva coborari excelente, ultima pe valea Valsanului. Drumul pe partea sudica a fost un regal MTB de fapt, fiecare bucata a fost o placere realmente. Observam un caine urias la Bradetu – e efectiv cat Teo- si trecem de cateva masini care coboara incet. Nu e graba si drumul e marfa intradevar, insa la intrare in localitate incepe nelipsita…ploaie. Ne adapostim si mancam, urmeaza soseaua de aici si Domnesti, apoi stanga si ma sperii cand vad ca mai avem 33 km pana la Campulung. Urcam dealuri si le coboram, totul e in regula insa facem pauze sa ne regrupam si timpul trece rapid. La intrare in Campulung ma simt inca bine si beau o Cola -prima pe anul asta- Teo ne asteapta cam mult si ne explica traseul, urmeaza un lung drum prin Campulung si cateva comune si apoi Mateiasul…insa mai e pana acolo. O iau inainte pentru ca am prins oarecum un ritm bun si mers cam 2 ore fara sa fortez, scap de trafic si urc un delusor cand primesc vestea de la Teo ca din cauza oboselii Cristi a renuntat sa mai vina si a gasit o cazare dubioasa in Campulung. Cred ca a facut foarte bine, era clar ca efortul depus azi a fost putin peste puterile noastre. Teo ma prinde repejor si ajungem la orele 20 la poalele Mateiasului. Incepe ultima urcare a zilei, avem deja 75 km aici si ma bucur in sinea mea ca vom incheia ziua cu o coborare spre Dragoslavele. Dar mai e Mateiasul, a carui urcare nu m-a consumat atat cat credeam. A fost chiar onorabil, asa ca finalul era aproape. Nu-mi pun frontala pe coborare si nu vad nemaipomenit drumul insa adrenalina isi face efectul, cobor cat pot de repede ghidandu-ma dupa benzile able. Teo e in imediata mea apropiere cu luminile de pozitie absolut necesare asa ca spatele e acoperit. Problema e in fata, insa nu ma preocupa drumul, vad ca e bun si am probleme doar cu farurile celor din fata. nu ne depaseste nimeni si asta e bine, apropierea de marginea din dreapta sigur mi-ar fi creat probleme. Un posibil incident e inlaturat de Teo care imi striga ca se ingusteaza drumul. E chiar un semafor aici asa ca depasim masinile si nu avem probleme pana jos. Gata Mateiasu, mi-a placut treaba asta si am un moral excelent, parca acum am inceput sa pedalez. In Dragoslavele ne plimbam putin dupa cazare insa nu regret cand vad unde o sa stam, probabil cea mai tare pensiune din zona. Ne simtim excelent si dupa o baie si rehidratare ne ducem la masa. Incheiem seara vulcanic cu golul lui Iniesta de 1-1 la Londra, asa ca pot spune ca dupa ce am suferit fotbalistic ieri, azi Barcelona mi-a redat speranta. Sun la Cristi dar nu raspunde si ma bucur in sinea mea ca doarme. Sunt intradevat extrem de multumit: o zi de 90 km incheiata excelent si finalul turului e acum atat de aproape. Nu mai simt oboseala, nici nu ma mai dor picioarele si nici fundul,  gasesc si execut o punga de seminte. O sun pe Irina si-i impartasesc bucuria acestei zile, apoi incerc sa adorm insa totul se invarte in capul meu si imi gasesc greu odihna in noaptea asta.

Ziua a 7-a in care am suferit cat pentru cele 6 zile de pana acum

Am inceput ziua cu o veste excelenta si neasteptata: Cristi a facut un efort colosal si a urcat Mateiasul foarte devreme ! Asta ne-a crescut moralul si am plecat si noi mai repede, eram la 30 de minute deja in spatele lui. Asa ca planul era clar, vom ajunge cu totii in Bran fara sa fim in criza de timp. Probleme pentru mine si Teo au inceput deja cand am luat bicicletele dimineata din debara, eu unul am simtit o durere crunta cand m-am suit in sha. Aproape nu mai gaseam nicio pozitie pentru a pedala, asa ca primii km au fost grei. Din pacate si vremea ne-a dat lovitura de gratie azi,  asa ca urcarea spre Rucar a fost dificila. Abia incepusem si Teo dadea semne de nervozitate, ceea ce nu era de bun augur. Ne-am despartit destul de repede, el ramanand mai in spate adapostindu-se de ploaie. Au luat-o inainte si am mers bine o vreme, insa deja eram la limita si gandul ca mai avem 45 km nu ma linistea. Micile pauze de poze si pe alocuri lipsa ploii mi-au redat buna dispozitie, insa e clar ca e ziua cea mai grea. Am mancat tot ce aveam si mare mi-a fost mirarea cand am constatat cu stupoare ca mai aveam doar 20 RON  la mine, asa ca masa de pe traseu era compromisa. Noroc cu prafurile de carbohidrati si cu un baton proteic, ultima solutie inainte de urcarea din Fundata. Situatia era inrautatita de un frig surprinzator, asa ca pe coborare inghetam.  Urmeaza ultima urcare serioasa, cam 8 km. Cristi era in fata, eu estimam ca-l voi prinde si voi capata ceva manancare de la el…planurile mele au dat gres, nu am reusit sa urc pe bicicleta decat unde era panta mai mica. In rest am impins-o, asta ma incalzea si ma simteam totusi bine. Asteptam 2 lucruri insa niciunul nu a avut loc: nici eu nu l-am prins pe Cristi si nici Teo pe mine, asa ca am urcat singur si asta nu mi-a dat o mare satisfactie. Un localnic vindea branza si recunosc ca as fi mancat o bucata foarte mare, insa nu am primit decat incurajari: “haide, mai ai doar 3 km “. Asa e, mai sunt doar 3, insa grei. Ma uit in sus si vad curbele soselei pe dealul din fata si cateva tiruri luand curbele stranse. Deci acolo e soseaua. Ma uit in jos, il caut cu privirea pe Teo, nu trebuie sa fie departe imi zic. Am o perspectiva buna asupra soselei si nu-l vad totusi. Nu are rost sa raman pe loc, Teo nu are mancare la el si nu ma poate ajuta. Imi stabilesc o posibila tinta pensiunea din Fundata unde coboara drumul spre Sirnea. Banuiesc ca nu mai am mult pana acolo, iar intrarea in comuna imi sporeste elanul. Opresc bucuros si mananc destul de atent sa nu depasesc suma, apoi sun la Cristi sa vad unde e. Ma mir sa aflu ca e cativa km mai in fata in Moeciu, mort de foame, insa binedispus. Teo e in spate si nu raspunde la telefon, asa ca hotarasc sa ma odihnesc acolo si imi pun bicicleta la usa poate o vede si opreste. Am stabilit cu Cristi ca ne vedem in Bran, asa ca nu am mai avut decat o juma de ora de pedalat si eram langa ei la un restaurant langa castel. Nu am suferit nici iarna de frig cum am suferit pe coborarea de la Fundata ! Practic nu puteam merge mai repede pe coborare din cauza ca imi clantzaneau dintii si nu simteam degetele de la maini. Dar s-a terminat si asta, asa ca dupa ce trec in viteza prin Moeciu ajung la Bran si ii gasesc usor la un restaurant in zona centrala. Imi sorb linistit cafeaua si ceaiul negru langa cei doi care infulecau de zor langa mine, pentru ei fiind la ora 15 prima masa a zilei din cate se pare.

405 km si punct final. Sau un nou inceput

Vremea de la Bran e excelenta acum, asa ca ultimii 7 km ii facem intr-o totala relaxare si cu o mare bucurie in suflet. Facem zeci de planuri pt ture viitoare, totul ni se pare posibil acum, suntem extaziati si nu-mi vine sa cred ca au trecut 7 zile in care am pedalat cu o pofta nebuna. Drumul prin Predelut spre Zarnesti ne prilejuieste amintiri din zona Craiului, in spate se vede Bucegiul acoperit inca de zapada si Magura in soare, soare si iar soare. Vreau sa iau cat mai mult din el acum, am suferit astazi insa clipele astea sunt cu adevarat o binecuvantare. Citesc bucuria si semnele efortului pe fetzele lor, imi dau seama ca si la mine e la fel, ne ingramadim pt poze la fiecare pas de ultimii km. Intram in Zarnesti si o luam spre masina, ajungem repede si urcam biclele la locul lor in suportii, dupa o sumara curatare.

“Aratam ca veniti din tabara”, zice Cristi si izbucnim in ras. Taberele copilariei sunt intradevar amintiri placute pt fiecare dintre noi, insa turul Fagarasului cred ca e o realizare importanta acum. Imi propun sa reusim mai multi ciclisti la anul sa mergem intr-un astfel de tur si consider ca efortul depus este rasplatit pe deplin de multumirea de sine care o primesti la finalul acestuia. Ma bucur ca am inceput si am terminat acest tur, ma bucur ca multi ne-au fost alaturi si ne-au incurajat cu mesaje si ma bucur ca unii amici si-au cumparat MTB-uri in urma acestei aventuri. Consider ca ne-am atins tinta -daca exista asa ceva- si sper sa continuam astfel de tururi, suntem din ce in ce mai multi doritori si deja experienta noastra ne va ajuta mult la anul. Nu pot sa nu inchei fara sa-i multumesc sotiei mele Irina care s-a lipsit de prezenta mea in cele cateva zile, m-a incurajat permanent si mi-a ascuns micile probleme de acasa de-a lungul acestui tur. Am simtit-o mereu langa mine si am realizat ce important e moralul in anumite situatii. Este evident ca fara partenerii mei acest tur nu ar fi putut avea loc – fara Teo- sau ar fi fost mult mai sarac -fara Cristi- , asa ca le multumesc mult pentru acesta iesire. Sanatate fratilor si va urez ca la anul sa fim macar 5 ciclisti in Turul Fagarasului editia a doua !

Se adreseaza pasionatilor de MTB si va avea loc pe data de 10 mai a.c., cu plecare la ora 9:30 din fata Academiei de Politie, de langa Padurea Baneasa.
Intalnirea la fata locului: ora 8:00.
Inscrierea: pe siteul “primaevadare.ro”
M-am inscris si eu (Radu) si ma puteti gasi la pozitia 137. Cei care doresc sa participe ii invit sa se inscrie cat mai repede.
Detaliile legate de concurs le gasiti pe site-ul mai sus amintit.

Bafta si ne vedem acolo.

Salut. Am fost duminica 26 aprilie a.c. intr-o tura de o zi catre Belciugatele.
Am pornit din apropiere de centrul Bucurestiului pe la ora 11:30 catre Stadionul National, Cora, apoi am tinut drumul catre Branesti. In total am fost 14 rutieri, 2 dintre noi fiind cu un tandem. Bicicletele au fost jumatate MTB, jumatate echipate stil touring. Marea parte a soferilor ne-au ocolit cu grija si ne-au claxonat prieteneste, se pare datorita faptului ca si ei sunt amatori de ciclism. Au fost si exceptii cand la iesirea din Bucuresti claxonau de nervi, soseaua fiind super-aglomerata.
Am ajuns in localitatea Belciugatele unde ne-am oprit pt o pauza de masa si fotografii la un popas turistic (Diana).
Aici te intampina un peisaj linistit de campie, cu un lac plin de pasari (rate, gaste, lebede, berze) si miros de gratare.
Popasul este foarte bine amplasat, pe malul lacului, avand un aspect rustic, placut.
Am dat un tur de lac dupa binemeritata masa de pranz, dupa care ne-am continuat drumul catre Cernica. Am mers o bucata de drum pe unde am venit, dupa care am patruns in padure pe o poteca foarte lata, pietruita. Ideea cu drumul prin padure a avut-o unul dintre colegii de drum care mai facuse traseul cu inca un amic din grup, cu un an inainte.
El sustinea ca drumul nu are decat 1 km, insa pe GPS si ciclocomputerele noastre, acesta avea sa se transforme in final in aproape 9 km.
In padure am avut surpriza sa ne apuce si ploaia, norii pe care ii vazusem ca s-au adunat pe cand eram la masa, comasandu-se acum chiar deasupra noastra.
Am avut parte de ceva tunete si fulgere (primele pe anul acesta), dar au fost inofensive, slava Cerului.
Prin padure am avut parte de treceri spectaculoase peste crengi groase ude care faceau sa derapam urat, am trecut gropi uriase sapate de suvoaiele de apa, ne-am chinuit prin namoale pana la glezna formate in nici o ora de ploaie torentiala.
Am reusit sa ajungem la soseaua din Cernica datorita inspiratiei unui coleg de a-si monta GPS pe ghidon.
Bineinteles ca prin padure am fost putin dezorientati, dar bazandu-ne pe memoria celor 2 colegi care mai parcursesera drumul si pe dotarea tehnica a acestora, am ajuns cu bine la sosea.
Am continuat sa pedalam, trecand intr-un tarziu si prin fata intrarii la Manastirea Cernica. La un moment dat, pe langa noi a trecut un calugar intr-o masinuta ecologica (electrica, hilar de mica), de o singura persoana. Avea si o viteza pe masura formei si dimensiunii (maxim 10 km/h).
Eu si cu inca 2 colegi de tura ne-am oprit la o spalatorie de masini pt a ne curata biclele din dotare (5 lei / bucata).
Ni s-a parut rezonabil, asa ca aveam sa ne curatam “caii” pt a face impresie frumoasa acasa.
Am tinut drumul inapoi catre casa si pe la 7 fara un sfert seara am ajuns si noi plini de noroi, dar cu biclele stralucind de curatenie.
In total: 77 de km parcursi.     17 km/h viteza medie;       40 km/h viteza maxima.

Intre 1-8 mai pornim pe un traseu in jurul m-tilor Fagaras, intr-un tur mountainbike. Daca cineva este interesat sa participe… sa dea un semn. Conditiile sunt nesigure, traseul este lung si posibilitatile de intoarcere limitate. Ca idee, insa e departe de ceva sigur in acest moment, traseul este asa:

Zarnesti- Valea Marului – Sinca- Sercaitza- Recea- Sambata- Victoria-Arpasu de sus- Porumbacu- Avrig-Turnu Rosu- Caineni-Boisoara-Salatrucu-Arefu- Nucsoara-Leresti-Rucar-Sirnea- Zarnesti. Cam 300 km in total estimativ.

Dormim in sate, pe drum, nu se stie unde cu exactitate. Speram macar vremea sa fie frumoasa.

Urmatoarea iesire va fi in Parang, la sfarsitul lui martie.

Vor participa pana acum:

Mugurel & George

Cine se mai baga sa lase un semn

salut, asa am reusit sa introduc un slideshow picasa

Sa luam ca exemplu combinatia de 9 pinioane cu 3 foi de angrenaj:

Pentru o functionare corecta si o utilizare indelungata a componentelor se recomanda combinatiile din imagine.
In cazul in care simtim nevoia de modificare temporara a raportului de forte, se pot incerca, dar numai pe perioade scurte si combinatiile 1-4, 2-3, 2-7 si 3-6.
De aici, deducem ca numarul total de viteze nu este produsul dintre numarul de foi si numarul de pinioane.
Doar teoretic avem (in acest caz) 27 de viteze. In practica, se observa ca nu sunt decat cel mult 13.

Salut. As dori sa faceti cunostinta cu bicicleta mea. Nu e nici grea, nici usoara, nici scumpa nici ieftina. Am reusit sa o asamblez din bucati cumparate separat, dorind sa o configurez astfel incat sa se incadreze intr-o suma rezonabila si sa fie destul de solida pentru a rezista si pe carari de munte.
A aparut dupa foarte multi ani de pauza in ale ciclismului, mai bine zis din 1996 pana in octombrie 2007.
Am mai avut cateva tentative de achizitionare in acest timp, insa s-au soldat esecului din cauza altor prioritati.
Inca imi aduc aminte cu placere de prima mea bicicleta. Era una mica, cu roti de 10-12 inci, cred. Fusese a unei verisoare, iar tatal meu, la rugamintile mele, prin 1984, s-a apucat sa o repare, vulcanizandu-i cauciucurile (apropos, erau tubeless), schimbandu-i pe rand: butucul spate, lantul, pedalele si aripile.
Am invatat sa ma dau cu ea pe palierul etajului meu, de la usa pana la lift si inapoi. A urmat apoi o alta bicicleta in 1987, facuta din bucati de tatal meu, un Pegas de dama, cu roti de 20 de inci. Cu asta am inceput sa ies prin curtea scolii, prin parcuri si apoi pe sosea. Mi-aduc aminte ca in perioada aceea tatal meu avea o semicursiera ruseasca, cumparata cu bani grei, cu toate ca era second hand. Costase cam 2 salarii pe vremea aia. Am apucat sa iesim de cateva ori pana la Tunari, pe atunci numarul masinilor fiind mult mai mic, iar Pipera era inca un sat de la marginea capitalei. Era frumos, rustic chiar. Ne intalneam adesea cu turme de oi, asteptand sa traverseze soseaua prin fata noastra, soferii oprind politicos si asteptand ca acestea sa se retraga la marginea drumului pentru a-si continua drumul la pasune.
Dupa ce fratele meu a mai crescut, i-am pasat lui aceasta bicla, eu urmand sa intru in posesia alteia, tot un Pegas cu roti de 20, varianta cu sa lunga si cadru de baieti. Era in 1989, an in care tatal meu a ramas fara semicursiera, fiindu-i furata chiar din fata apartamentului in dimineata in care ne pregateam sa plecam in concediu, la Eforie.
Din pacate, nu am apucat sa ma bucur prea mult de ea, fiindu-mi si ea furata din uscatorie, in 1990. Am suferit enorm, mai ales ca investisem o groaza de bani in ea, tatal meu ajutandu-ma cu dotari care mai de care mai exotice: sonerie electronica, far puternic, dinamuri, stop, semnalizatoare, saua echipata cu material moale. Cand ne-am uitat pe bloc, toate piesele fusesera imprastiate pe tot acoperisul, urmele ducand pana la ultima scara, pe unde am dedus ca au iesit si hotii.
In fine, dupa ce mi-am mai revenit in urma acestor grele pierderi, am continuat sa ma dau cu bicicleta fratelui meu pana in 1996, an in care am renuntat sa mai ies din cauza examenelor grele din facultate, bicicleta ajungand in final la un var de-al meu.
Au urmat numeroase tentative de achizitionare a unei noi biciclete, insa mai multe conflicte de interese si-au spus cuvantul, asa ca am tot amanat.
In 2007, in primavara, eram chiar pe punctul de a-mi cumpara o Univega Sport, din Cluj. Insa lipsa unor fonduri suplimentare m-au oprit si de aceasta data. Cam din luna iunie am inceput sa strang bani si sa achizitionez rand pe rand, butucii, pedalele, lantul, spitele si jentile, cadrul, foile, pinioanele, ghidonul, pana cand, incet-incet s-a conturat prima versiune a bicicletei in octombrie 2007.
Dorind mai mult atat de la mine, cat si de la ea, am inceput din primavara lui 2008 sa schimb rand pe rand sistemul de franare (trecand de la saboti v-brake normali la cei KoolStop, apoi la frana pe disc mecanica AVID BB7), saua (BikePositive Wolf), pipa (Truvativ XR 120 mm), anvelopele (Maxxis TT Larsen si Maxxis Ignitor), butucul spate (Novatec pe 4 rulmenti cu ax de 9 mm), butucul fata (Formula pe bile), janta fata (Mavic EN321 disc), pinioanele (SRAM PG-980), lantul (PC-971), shifterul de pinioane (Shimano LX).
Pana acum am la activ cateva iesiri in Bucuresti si imprejurimi, Ploiesti si imprejurimi, Rucar-Bran, Cheia-Poiana Stanii, insumand cam 1000 si ceva de kilometri.